Când am început lucrul la scenografie şi repetiţiile propriu-zise pentru piesa de teatru am aflat că mulţi dintre copiii de la centru nu văzuseră niciodată o reprezentaţie de acest gen. Le-am explicat că o piesă de teatru este asemănatoare filmului, doar că se joacă în timp real în faţa spectatorilor, însă le-a fost totul clar abia atunci când i-am dus la teatru.
Cu toate astea repetiţiile au fost dificile: mulţi dintre ei citesc lent, motiv pentru care a trebuit să repetăm toate replicile oral; pentu o parte dintre ei, chiar urmărirea firului epic al piesei s-a dovedit a fi un efort de concentrare neobisnuit. E dificil să faci linişte când un coleg îşi spune replica dacă exact atunci tu vrei să vorbeşti, să fi in permanenţă atent şi vigilent să intri în joc când îţi vine rândul, să intri în starea de spirit a personajului pe care îl joci.
După mai multe repetiţii, după ce o parte dintre copii din fericire ne-au plecat (au fost luaţi acasă de părinţi, rude, asistenţi maternali), ne-am hotărât să tranformăm piesa de teatru într-un film de scurt metraj, ca să le fie mai uşor copiiilor (să nu fie nevoiţi să reţină replicile decât pentru scurt timp sau să le înveţe în locul celor plecaţi, să putem insista la intonaţie şi mimică şi să alegem varianta cea mai bună pentru film, să-i scutim de emoţiile scenei, greu de gestionat pentru ei)
